Cand eram mica nu credeam ca oamenii mor , eu credeam ca oamenii cresc si atunci cand sunt destul de inalti o mana imensa iese din cer si ii aseaza pe nori . Intr-o zi am hotarat sa trisez si sa sar cat pot eu de sus , fara sa cresc , sa vad si eu ce e acolo.Am sarit pana am cazut obosita pe iarba . M-am uitat la cer si nimic, nici macar o scara .Eram asa de suparata , faza e ca uriasii nu ma intelegeau - nu planuiam sa raman acolo , dupa o ora -doua m-as fi intors la ai mei .
Ma uitam in fiecare seara la picioare sa vad daca mai crescusera sau nu , credeam ca sunt o exceptie de la regula , stiam ca intr-un fel sau altul tot o sa ajung acolo sus mai devreme decat ceilalti copii .
- in mintea mea - cand ma duceam la inmormantari credeam ca oamenii plang pentru ca vor si ei sa se duca pe nori , credeam ca sunt egoisti si ca fiecare inmormantare e un fel de initiere ... as fi vrut sa le spun sa se bucure pentru ca mai devreme sau mai tarziu si ei o sa aiba parte de acest privilegiu.
Uneori ma simteam vinovata pentru ca imi doream foarte mult sa ajung acolo ...pana cand ideea a trecut lafel de repede cuma si venit